Dreptul de administrare
Prezentare generală
Asemănător dreptului de proprietate privată, bunurile ce formează obiectul proprietății publice pot face obiectul altor drepturi reale. Potrivit Codului Civil drepturile reale specifice dreptului de proprietate publică sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit.
Dreptul de administrare este acel drept real principal specific dreptului de proprietate publică, constituit prin hotărârea guvernului, a consiliului județean sau a consiliului local în favoarea regiilor autonome, a autorităților administrației publice centrale și locale, a altor instituții publice de interes național, județean ori local și care conferă titularului său aptitudinea de a folosi și dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire.
Potrivit Codului Civil, titularul dreptului de administrare are folosința și dispoziția bunului asupra căruia poartă acest drept. Totodată, titularul dreptului de administrare se bucură și de prerogativa posesiei.
Folosința este cel mai complex atribut al dreptului de administrare, deoarece conferă titularului aptitudinea de a utiliza bunul, dar și pe cea de a-i culege fructele, fie că acestea sunt naturale sau industriale, fie civile, deoarece bunul dat în administrare poate face obiectul unui contract de locațiune. Cu toate acestea, închirierea se poate face numai prin licitație publică, iar chiria se repartizează între titularul dreptului de administrare și cel al dreptului de proprietate potrivit hotărârii guvernului sau consiliului județean ori local prin care s-a aprobat închirierea.
Atributul posesiei reprezintă expresia juridică a stăpânirii bunului în calitate de titular al dreptului de administrare, însă nu și pe cea a aproprierii, de care se bucură doar titularul proprietății publice.
În ce privește dispoziția ca atribut al dreptului de administrare, este esențial de menționat că titularul dreptului de administrare nu are dispoziția juridică, deoarece nu poate înstrăina bunul (acesta fiind inalienabil). În schimb, titularul dreptului de administrare, în anumite limite, are dispoziția materială, atribut ce-i conferă posibilitatea să culeagă productele sau chiar să modifice configurația materială a bunului.
Este important de menționat că exercitarea acestor prerogative ale dreptului de administrare nu se poate face decât în condițiile legii și, dacă este cazul, potrivit celor stabilite în actul de constituire a dreptului. De asemenea, actul de constituire fiind un act de drept public el trebuie să prevadă expres ceea ce poate să facă titularul dreptului de administrare, deoarece în materia dreptului public nu are aplicare adagiul conform căruia ceea ce nu este interzis este permis. De exemplu, prin actul de constituire trebuie prevăzută în mod expres posibilitatea titularului dreptului de administrare de a închiria bunul ce face obiectul dreptului de administrare. În absența unei astfel de prevederi exprese în actul de constituire, închirierea nu e posibilă, iar dacă, totuși, ea are loc, se consideră că titularul dreptului de administrare nu respectă actul de constituire și poate fi sancționat cu revocarea dreptului.
Dreptul de administrare, deși decurge din proprietatea publică, acesta nu este perpetuu motiv pentru care este susceptibil de încetare. Codul Civil prevede două modalități de încetare a dreptului de administrare, astfel dreptul de administrare încetează odată cu încetarea dreptului de proprietate publică sau prin actul de revocare emis, în condițiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a constituit.
Este firesc ca, atunci când dreptul de proprietate publică se stinge să înceteze și dreptul de administrare, deoarece acesta este un drept real principal corespunzător dreptului de proprietate publică. Prin urmare, încetarea dreptului de proprietatea publică determină în mod direct și încetarea dreptului de administrare.
Organul care a constituit dreptul de administrare, ca titular al proprietății publice, poate să îl și revoce, printr-un act administrativ. Actul de revocare va fi emis în condițiile legii, respectiv cu respectarea competenței de a-l emite și a formelor prevăzute de lege dacă interesul public o impune. Astfel, revocarea poate fi făcută în mod unilateral, fără acordul titularului dreptului de administrare și trebuie întemeiată pe necesitatea satisfacerii interesului public care o cere.