Acceptare/renunțare la succesiune
Prezentare generală
Acceptarea sau renunțarea la succesiune, din punct de vedere juridic, este cunoscută sub denumirea de opțiune succesorală. Potrivit codului civil, cel chemat la moștenire, fie în temeiul legii, fie in temeiul voinței defunctului, poate accepta sau renunța la moștenire. Mai mult de cât atât, art. 1106 Cod Civil prevede că nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire care i se cuvine. Prin urmare, cu excepția câtorva cazuri expres prevăzute de lege, acceptarea sau renunțarea la moștenire este facultativă.
Înainte de a prezenta succint ce reprezintă acceptarea sau renunțarea la moștenire, în ce modalitate sau termen poate fi făcută și altele de asemenea, apreciem că este esențial de a prezenta câteva argumente care să ducă la eliminarea confuziei dintre acceptarea moștenirii și dezbaterea acesteia.
Acceptarea și dezbaterea succesiunii nu sunt noțiuni sinonime, ci sunt noțiuni distincte care se succed una pe cealaltă. Prin urmare, acceptarea moștenirii reprezintă manifestarea de voință, expresă sau tacită, a succesorului de a accepta succesiunea lăsată de defunct, pe când dezbaterea succesiunii intervine ulterior acceptării succesiunii și reprezintă acea etapă a succesiunii prin care bunurile defunctului se atribuie unuia sau mai multor succesori acceptanți.
Acceptarea succesiunii este de două feluri, anume acceptare expresă și acceptare tacită. Acceptarea expresă presupune o declarație autentică dată de succesor în fața notarului public, declarație prin care succesorul își manifestă în mod expres dorința de a accepta succesiunea lăsată de defunct.
Acceptarea succesiunii este tacită în situația în care succesorul face un act sau un fapt pe care nu ar putea să-l facă decât în calitate de succesor. Esența acceptării tacite o reprezintă manifestarea intenției neîndoielnice de acceptare a moștenirii.
Doctrina și practica judiciară consideră că sunt acte de dispoziție care valorează acceptare tacită a succesiunii dărâmarea și reparațiile care nu au caracter urgent, făcute asupra imobilelor ce fac parte din masa succesorală precum și plata impozitelor asupra bunurilor aflate în masa succesorală.
Când vine vorba de acceptarea succesiunii, un element deosebit de important îl reprezintă termenul în care este făcută acceptarea. Astfel, fie că vorbim de acceptare tacită, fie că vorbim de acceptare expresă, în ambele situații acceptarea este supusă unui termen.
Termenul în care poate fi acceptată succesiunea este un termen de decădere de 1 an de zile. În principiu, termenul curge de la data la care a decedat persoana care lasă succesiunea. Desigur, există și situații în care termenul de 1 an de zile curge de la altă dată, spre exemplu când testamentul este descoperit de succesor ulterior decesului defunctului, caz în care termenul de 1 an de zile curge de la data descoperirii testamentului.
Evident se pune întrebarea: ce se întâmplă dacă succesorul nu acceptă succesiunea în termen de 1 an de la data deschiderii succesiunii? Spuneam în cadrul primului paragraf că renunțarea sau acceptarea este facultativă cu excepția cazurilor prevăzute expres de lege. Răspunsul la această întrebare este în același timp și o excepție de la facultatea renunțării la succesiune.
Prin urmare, succesibilul care nu a acceptat succesiunea în termenul prevăzut de lege este decăzut din termenul de a mai accepta succesiunea defunctului și este considerat că a renunțat la succesiunea defunctului, caz în care cota succesorală care i-ar fi revenit neacceptatului se atribuie celorlalți succesori care au acceptat succesiunea sau statului.